Suferim de inhibare cronica. Suntem in stare  in fiecare zi sa ne mai omoram cate putin din vise, din inocenta, din optimism.

Prea-plinul de zambete si de incredere din copilarie seaca putin cate putin pe motiv ca “viata-i grea”, nu e o joaca de copii. Ce nu inteleg eu este de ce viata asta grea nu ne indarjeste sa ii aratam noi ei. Sa ii aratam ca putem sa ridicam de fiecare data privirea din pamant cand mergem pe strada, sa ii aratam ca putem saluta cu un zambet pe buze, sa ii aratam ca putem imbraca haine de alte culori decat  negru si gri, sa ii aratam ca oricat de chinuite ne-ar fi mintea si trupul, sufletul ne este nepatat.

Femeia visurilor mele este senina. Are constiinta impacata, o lada plina de fotografii cu piscuri inzapezite, copii mancand vata pe bat si piramide scaldate-n soare. Femeia visurilor mele are luminite in ochi si vibreaza de energie si incredere. Nu tine minte raul, a uitat demult ca i-ai vorbit  zeflemitor. Stie sa iti ceara iertare. Apoi stie sa nu mai greseasca. Femeia visurilor mele iese pe usa radiind de frumusete si nu pune un strop de fard  pe fata. Azi stie ca e frumoasa si fara “artificii”. Imprastie zambete sincere, dar nu e naiva, nici credula. Are in piept o brosa colorata si in cap planuri mari. Dar nu este trufasa. Stie sa aiba rabdare. Stie sa asculte.

A lasat intr-un ungher prafuit al podului ochelarii de cal, chiar langa cutia cu reguli rigide si sacul cu inhibitii. Femeia visurilor mele nu se schimba pentru altii. Se bucura ca un copil de o cana fierbinte de cacao cu lapte si isi suna prietenii doar ca sa ii intrebe ce mai fac, fara niciun alt motiv. Se enerveaza pentru exact 2 secunde, ca apoi sa uite de ce s-a burzuluit.

Ehe, drumul e lung, “viata-i grea” (cat detest cuvintele astea!), dar, intr-o zi, o sa devin persoana visurilor mele.