Leapşa numărul 2… tot mi-a gâdilat orgoliul , la fel ca prima. Deci prietenii fac şi asta: îţi hrănesc orgoliul…hmm…
Dar să nu mă îndepărtez prea mult de subiect. Dănuţ vrea să ştie cu cine şi unde îmi petrec sărbătorile.
Uşor de ghicit dacă e să judecăm după postul Acasă. Da, îmi petrec sărbătorile acasă, unde şi aşa ajung rar. Cu cine: cu cei mai dragi omuleţi din viaţa mea. Ştii, mi-am dat seama că dragostea familiei tale nu variază niciodată. Familia ta nu te iubeşte azi mai mult şi mâine mai puţin, în funcţie de lungimea părului, numărul de kilograme sau în funcţie de salariul pe care îl ai. Şi tocmai acestă constanţă dătătoare de linişte mă face să mă simt bine acasă. O să stăm la masa de Crăciun, o să primim colindători, o să cântăm colinde, o să vină Moşu’…
Cred că Sărbătorile din acest an arată pentru mine aşa cum mi-am dorit.
Într-o zi o să vreau să mă găsească Moş Crăciun în braţele Omului meu drag, în faţa unui şemineu, undeva într-o cabană din cine ştie ce vârf de munte, iar pe fundal să se audă nu Joy to the world ori Silent Night, ci “Can’t help falling in love with you”, ştiţi voi, cea cu “Take my hand, take my whole life too…”.
Aşa, ca într-o reclamă la Jacobs Kronung, gândită special pentru Sărbători.
Cât de tare! Chiar mă simt un omuleţ important! Denisa mi-a trimis prima leapşă! Ruşine mie… am descoperit-o după aproape două săptămâni, dar tot un omuleţ important mă simt… cineva s-a gândit la mine!
Deci, să vorbim despre cadoul preferat de la…Moş Nicolae. Out of date? Nici vorbă! Doar vine în curând celălalt Moş, aşa că rămânem tot în sfera “cadouri”, “dorinţe”, “doruri”…
1. Cel mai frumos cadou pe care l-am primit a fost şi cel mai neaşteptat. Am primit prăjiturica mea preferată, frumos ambalată, de la cineva drag tare. Nu credeam că îşi va mai aminti şi totuşi…
Am primit şi telefon de la Moşu’-mami la prima oră şi asta mi-a înseninat ziua. Am primit şi dulciuri şi fructe pe care numai Moş Nicolae trebuie să le fi lăsat acolo, deoarece în cameră nu mai era decît colega mea .
2. Ce aş fi vrut să primesc? Hmm… cum să o spun fără să sune “şablonistic”? Aş fi vrut să primesc acea îmbrăţişare ce mă umplea de căldură şi de putere, aş fi vrut să îmi găsesc cizmuliţele pline cu garanţia că nu va mai fi nimic urât şi greu şi că singurătatea există doar atâta vreme cât îi permitem noi să existe… Poate la anul sau poate se ocupă Moş Crăciun de asta…
Se spune că acasă este acolo unde îţi este sufletul…
Pentru mine, acasă este la capătul a 8 ore de mers cu Acceleratul 1654. Acasă este locul la care mă gândesc ori de câte ori sunt obosită sau dezamăgită, locul unde ştiu pot să fug şi să mă ascund de fiecare dată când pur si simplu nu mai vreau.
Acasă este linişte, este mama care îţi aduce şosete groase ca să nu îţi fie frig, este locul care te primeşte aşa cum eşti.
Am găsit acasă o iarnă ca în poveşti, cu zăpadă pufoasă, numai bună pentru făcut îngeraşi (ştiţi voi…te laşi pe spate într-un morman de omăt, că aşa se zice fain în Bucovina, apoi te apuci să dai zdravăn din mâini şi picioare şi te ridici cu grijă ca să nu laşi urme şi să strici “opera”).
Acum două luni, peisajul era încă verde şi cerul era limpede. Astăzi, doar alb, un alb strălucitor. Nu spun că miroase a alb (pentru că am fost foarte cârcotaşă şi am facut haz când am auzit prima dată expresia în reclama la Dero Activ parcă…). Cu siguranţă, însă, miroase a iarnă.
Septembrie 2007, Bucşoaia, Suceava.
Decembrie 2006
Decembrie 2007
Nu am de ce să mă plâng: din faţa căminului C din Grozăveşti până Acasă sunt exact 497 de km. Mă gândesc însă la zecile de mii de români de peste hotare ce vor veni acasă de Sărbători. “Generaţia de afară”: Irlanda, Franţa, Canada, Italia, Marea Britanie, Portugalia, poate şi SUA. Al XLI-lea Raport Censis, prezentat la Roma pe 7 decembrie 2007, atestă faptul că anul trecut în Italia erau 342.200 de români. Îmi este greu să cred că cel puţin trei sferturi dintre ei nu îşi doresc să se întoarcă în ţară măcar acum, de Sărbători, şi că o jumatate nu o şi fac. Distanţa Roma-Bucureşti: 1 161,22 kilometri, Roma-Cluj-Napoca: 1 058,28 kilometri, Roma- Iaşi: 1 353,90 kilometri.
Iată de ce eu, cu cei 497 de kilometri ai mei până acasă, sunt o norocoasă.
Ce este mai important? Să încerci să fii pe placul a cât mai multă lume sau să faci în aşa fel încât la sfârşitul unei zile să poţi trăi tu cu tine, cu deciziile pe care le-ai luat, cu vorbele pe care le-ai spus?
Azi am hotărât să “bat în cuie” faptul că niciodată nu voi putea mulţumi pe toată lumea din jurul meu…Dacă e nevoie îmi imprim asta pe un tricou sau îmi fac un magnet de pus pe frigider…
E aşa o povară să încerci mereu să te ridici la aşteptările celorlalţi pentru tine sau să încerci să placi unui număr cât mai mare de persoane! În fond, “dacă am trăi după părerile celor din jur, la ce bun să mai avem propriile păreri?”* Ştiu de ce: pentru că nu trăim izolaţi, ci într-o comunitate în care, dacă fiecare ar face ce ar vrea, s-ar ajunge la haos…
Ei, nu e cazul să mergem atât de departe…Cred doar că suntem îndreptăţiţi (suntem suficient de maturi, de experimentaţi, de libertini sau invocaţi voi orice alt motiv…) să facem lucrurile şi “our way”. Dacă greşesc procedând aşa, caut vinovatul în oglindă; dacă am dreptate, mă simt bine în pielea mea, fără să devin trufaşă. Oricum ar fi, acumulez experienţă.
“Ceea ce nu primim întotdeauna de ajuns este dragoste. Şi ceea ce nu dăm întotdeauna de ajuns este dragoste.” (Henry Miller)
Îmi propusesem să mă arăt sobră în textele mele postate pe blog, să fiu detaşată până la răceală. La urma urmei, era vorba despre statistici, cifre, clasamente… Dar nu îmi stă în fire. Ştiam acest lucru, dar am vrut să (mă) mint. Asta până când am citit un post ce m-a emoţionat până la lacrimi şi mi-a amintit că poţi scrie despre dragoste, despre apropiere, despre căldură fără să devii patetic, fără să sune ca o felicitare pe care o trimiţi o dată pe an de Crăciun rudelor pe care nu te-ai sinchisit să le cauţi în rest…
În fond, de ce să nu scriu despre dragoste când dragostea face parte din vieţile noastre de la început până la sfârşit?
Îmi place la nebunie sentimentul de gol în stomac pe care îl ai atunci când persoana iubită intră pe uşă şi ştiu cât de tragic resimţi momentul când pleacă de lângă tine. Sunt înălţătoare momentele când persoana iubită te priveşte în ochi şi îţi spune că pentru ea TU eşti cea mai importantă fiinţă din lume! A ajuns să însemne enorm să nu fii indiferent cuiva, cu atât mai mult să fii iubit! Se ascunde atât de multă căldură şi linişte în braţele omului drag, te hrăneşti cu atâta putere şi curaj! Curajul de a-i fi aproape până la capătul lumii şi la sfârşitul timpului!
“Ajungem uneori să ne dam seama ce multe lucruri preţioase avem şi cum nu suntem în stare să le apreciem. Ajungem să ne poticnim uneori şi ne trebuie doar un suflet, o mână caldă, un gând bun, ceva care să ne încurajeze. Cineva care să se întrebe sincer dacă ţi-e bine şi să fie acolo, să-ţi fie fizic aproape.” Aşa spune Denisa şi, Doamne, câtă dreptate are! Dragostea este, cred, singurul lucru pe care ar trebui să îl păstrăm cu noi şi pe care să îl preţuim mereu!
Nu am spus nimic nou… dragostea este la fel de la începutul timpului… nu am spus nimic din tot ce ar mai fi de spus.
Fără stastistici… aici nu e loc de ele. Oamenii de ştiinţă au încercat să găsească explicaţia raţională pentru iubire. Ei susţin că atunci când o persoană se îndrăgosteşte creierul comandă secretarea hormonului feniletilamină (C6H5CH(NH2)CH3) care face să crească nivelul adrenalinei, iar pielea generează feromoni la care doar partenerul este sensibil*. Dar nu stă în picioare nicio explicaţie de acest fel. Fiecare dintre noi trăieşte iubirea, fiecare poate să elaboreze propria explicaţie pentru ce simte.
Au existat mii şi mii de declaraţii de dragoste de-a lungul timpului. Marele mogul indian Shah Jahan a pus 20.000 de muncitori să trudească timp de 17 ani la construcţia faimosului Taj Mahal, mausoleul favoritei sale, Muntaz-Mahal, care a murit la naşterea celui de-al paisprezecelea lor copil.
Mai jos este o altă declaraţie de iubire:
Emoţionante toate… aşa cum tot declaraţii de dragoste pot fi şi o atingere, o privire, un zâmbet, o mână întinsă la nevoie, o cană cu lapte fierbinte adusă atunci când eşti răcit sau numele scris cu cretă pe douăzeci de blocuri din oraş. Cred că cel mai reconfortant lucru legat de iubire este că nu există un timp potrivit pentru ea: poţi să iubeşti mereu, la orice vârstă şi asta fără să dai socoteală nimănui.
Cel mai original compliment pe care l-am primit până acum (n-am primit eu multe la viaţa mea, dar acesta este the best) este: “Eşti o hitleristă sexistă”. Hmm, aşa o fi? Păi, cam da! hi-hi!
De departe, cea mai stupidă reclamă pe care am auzit-o la radio în ultima jumătate de an este la Citroën C3 Séduction. Este dialogul dintre preot şi o tipă (sic!) la spovedanie (am auzit reclama la Radio 21).
“- Părinte, am căzut în păcat!
- Mărturiseşte, fata mea!
- Îmi doresc un C3.
- 20 de mătănii şi post negru 7 zile şi o să fii iertată.
Vei rezista tentaţiei? Citroën C3 Séduction…de la 9800 de euro fără TVA. Livrare imediată în limita stocului disponibil”. Ultima parte este spusă de o domnişoara pe un ton lasciv, gata să te ducă în ispită. Evele astea!
Dacă pentru că a visat la un C3, tipa a primit un asemenea canon, eu (care tânjesc după un Peugeot 407, dar m-aş “mulţumi” cu un BMW Seria 5 sau cu un Hyundai Tucson) am locul asigurat lângă un cazan plin cu smoală…nimic nu mă mai poate salva.
P.S.: Nu că aş fi cârcotaşă (ba da!!!), dar parcă spovedania era confidenţială!
, la fel ca prima. Deci prietenii fac şi asta: îţi hrănesc orgoliul…hmm…
.
